La 60 de ani de la istorica victorie cu Franta, de pe Stadionul “23 August”, 11-5, aripa Aurel Barbu, cel care sprinta pentru a culca balonul in terenul de tinta francez, marcand o incercare, transformata perfect de Alexandru Penciu, a rememorat acele vremuri. Stabilit in Franta, la Beziers, acesta a povestit pentru “FRR.ro”, cum a trait echipa acel meci si ce a insemnat acea victorie.
Ce inseamna pentru dumneavoastra ziua de 5 iunie?
Este o zi importanta nu doar pentru mine, ci pentru toti iubitorii rugbyului. Daca ne gandim ca Franta era considerata campioana mondiala neoficiala pentru ca atunci nu exista Cupa Mondiala de rugby ca acum, insa era campioana Europei si invinsese Australia, Africa de Sud, Noua Zeelanda, cu atat mai importanta este acea victorie pentru noi.
Ce va mai amintiti din acel meci?
As vrea sa-ti povestesc contextul pentru a intelege exact situatia acestui meci. Pana atunci nu batusem niciodata Franta, fusesem aproape de un egal in prima intalnire din 1957, cand, cu un minut inainte de final scorul era 15-15, ca apoi francezii sa se impuna printr-un dropgol a lui Vannier, 18-15. Iar cel de-al doilea meci disputat in acel an, l-am pierdut categoric, 39-0. Au fost foarte multe discutii despre aceste meciuri, echipa Romaniei care evoluase in aceste partide avea foarte multi jucatori de la Dinamo, iar cei de la Grivita ne-au pus in carca practic acest dublu esec. In 1960, echipa nationala s-a construit pe scheletul Grivita Rosie, nu mai putin de 8 jucatori erau in echipa: Cotter, Mladin, Morariu, Demian, Rusu, Stanescu, Irimescu, Vusek, de la Dinamo ramasesem numai eu. In ciuda insistentelor tuturor de a ma scoate din echipa, nea Gica Parcalabescu m-a sustinut, zicand ca as fi singurul care poate marca cu Franta. A insistat sa fiu in echipa, iar decizia a fost luata in ultima clipa. Franta, echipa care venea la Bucuresti ca mare favorita, cea mai buna echipa din Europa.
Cum ati pregatit meciul?
Noi ne antrenam la Școala Ștefan Gheorghiu, care era pe la Otopeni. Nu se intra, nu se iesea de acolo, aveam trei antrenamente pe zi, la ora 7:30, la 11 si la 16. A fost un cantonament de o luna in care stiam ca daca vrem sa ii batem pe francezi trebuie sa avem o conditie fizica impecabila, sa fim rapizi, agili. Ne-am pregatit extraordinar pentru acest meci, mai facusem astfel de antrenamente si cantonamente, insa acesta era special. Stiam ca trebuie sa batem Franta, asta era deviza tuturor. Doream sa aratam ca avem forta sa castigam in fata unei echipe mari si ca meritam victoria si in acel meci din ’57 pe care francezii l-au castigat pe final. Despre echipa Frantei nu stiam absolut nimic, cine vine, cine joaca, doar ca erau cei mai buni, de cativa ani castigau tot.
Cum ati pregatit tactica acelui meci?
In ultimele patru zile ale cantonamentului antrenorii au stabilit tactica: cand deschidea demiul lor, care era un jucator exceptional Pierre Lacroix, fiecare trebuia sa fie pe adversarul direct, sa puna presiune.
Cum a fost meciul?
Erau cred ca in jur de 60 de mii de spectatori pe 23 August, o atmosfera foarte frumoasa, toata lumea ne incuraja, ne sustinea, toti erau curiosi sa vada acea echipa a Frantei care batea tot. In echipa noastra aveam un tanar debutant, Radu Demian care prindea in tusa. Repunerea nu se facea ca acum, de taloneur, se facea de aripi. Eu si Radu exersasem de sute de ore prinderile, stiam ca tusele trebuia sa mearga perfect. Iar Radu a facut un meci mare, prin aruncarile de la tusa, Radu le-a luat toate gloantele francezilor, a prins foarte bine. In plus, tactica noastra pe care o foloseam si la centri care se duceau pe oamenii lor si ii blocau inaintea de a prinde mingea sau ii placau daca prindeau balonul a functionat perfect pentru ca francezii au ramas fara mingi si in acest sector. Toata echipa, toti jucatorii am prins o zi extraordinara. Imi amintesc de prima linie, de Capusan care era taloneur si care avea niste ghete de joc speciale, pentru a putea trage baloanele din gramada.
Ghete speciale?
Pe vremea noastra, ghetele de joc se faceau pe comanda, nu era ca acum sa le iei gata facute. Mergeam la cizmaria clubului, puneam piciorul pe hartie si cizmarul lua masurile. Cei care jucam la cluburile Dinamo si Steaua eram cei mai norocosi pentru ca ne faceau la club ghetele, cei ce jucau la echipe din provincie, nu stiu de unde le scoateau. Nici crampoanele nu erau ca acum, se faceau din talpa, mai multe randuri, se bateau cuie, dupa care le taiau.
Sa revenim la meci…
Pe stanga gramezii, in prima linie era Teofilovici, o forta a naturii. Noi ii spuneam “Tacul”, de la batul de biliard, pentru ca atunci cand intra in gramada, nu puteai sa-l mai misti. Am prins si o generatie foarte buna. In acest meci, ultimele 8 minute le-am jucat in 14 pentru ca Michel Crauste l-a lovit pe “Tacu”, i-a dat un picior in cap si acesta nu a mai putut continua. Cand “Tacu” a iesit, s-a creat o bresa si exact pe aceasta bresa, francezii au marcat.
Spuneti-mi cum ati marcat dvs incercarea. Ce va mai amintiti?
A fost o tusa, Crauste a iesit, a incercat sa paseze unui jucator de linia a treia, insa balonul a cazut cam la un metru jumatate inaintea lui. Eu am sprintat, am ramasat mingea, l-am depasit pe Crauste, aripa mea era Rancoule, care a ramas in spate la 3, 4 metri. M-am indreptat spre terenul de tinta, din dreapta venea Vannier, el mi-a inchis unghiul, eu doream sa trec spre centru. Stiam ca trebuie sa marc, m-am dus in coltul stang si am marcat aproape de la linia de tusa. Penciu a pus mingea jos, a facut o groapa, pozitia era aproape imposibila, insa a transformat. In minutul 4, conduceam Franta cu 5-0. Au fost momente frumoase…
Cum ati sarbatorit?
Era destul de greu sa sarbatoresti pentru ca in permanenta eram supravegheati. Nici tricourile nu am avut voie sa le schimbam cu adversarii. Imi amintesc ca la finalul meciului spectatorii au intrat pe teren, l-au purtat pe Penciu pe brate, ne-au imbratisat pe toti, era o bucurie generala, reusisem ceea ce nu facusem niciodata pana atunci, sa batem Franta. A fost banchetul oficial dupa meci, la Athenee Palace, am stat toti, am mancat, am baut, am cantat. Erau vremuri grele. Pentru noi era importanta prima de joc de 2000 lei. Cu acesti bani iti cumparai un frigider Fram si un porc. Nu era de mancare pe vremea aceea si trebuia sa te descurci cumva. Cumparam un porc, il bagam la garnita si asa traim. Asta era lupta noastra, sa luam prima de meciuri ca sa putem trai, sa asiguram toate cele necesare familiei.
Ati ramas apropiat de rugby, mai mergeti azi la meciuri?
Da, nu ai cum sa scapi. Merg si acum la meciuri, le urmaresc si la televizor, cele de campionat, internationale. In plus, nepoata mea joaca rugby, este in lotul de U15 al Frantei.
